Monahul care n-a osîndit pe nimeni
(30 martie)

    Cuviosul Anastasie Sinaitul poveşteşte astfel: Un bărbat în rînduiala monahicească îşi cheltuia zilele în toată nepurtarea de grijă şi, în lenevire petrecîndu-şi viaţa, s-a apropiat de sfîrşit. Şi, după ce s-a îmbolnăvit cu durere de moarte şi s-a apropiat de cea din urmă răsuflare, nu se temea deloc de moartea sa, ci cu toată mulţumirea, vesel şi zîmbind, se despărţea de trup; iar fraţii şi părinţii care şedeau lîngă el, împreună cu egumenul, i-au zis: "Noi te-am văzut, frate, că în nebăgare de seamă ţi-ai petrecut viaţa şi nu ştim de unde îţi este în ceasul acesta înfricoşat această veselie şi zîmbire? Însă, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru întărindu-te, scoală-te de ne spune, ca toţi să ştim şi să preamărim pe Dumnezeu".

    Iar fratele, ridicîndu-se puţin de pe pat, a zis către dînşii: "Cu adevărat, cinstiţi părinţi, în toată nebăgarea de seamă mi-am petrecut viaţa şi acum s-au adus înaintea mea scrise toate lucrurile mele cele rele. Apoi s-au citit şi mi-au zis îngerii lui Dumnezeu: "Le ştii pe acestea?" Iar eu le-am răspuns: "Adevărat, le ştiu. Însă de cînd m-am lepădat de lume şi m-am călugărit, n-am osîndit nici un om, nici răutate asupra cuiva n-am ţinut şi mă rog ca să se împlinească cuvîntul lui Hristos, Care a zis: Nu osîndiţi, ca să nu fiţi osîndiţi; iertaţi şi se va ierta vouă.

    Pe acestea zicîndu-le, îndată sfinţii îngeri au rupt zapisul păcatelor mele. Şi, de aceea, mă duc cu bucurie şi fără de mîhnire către Dumnezeu".

    Aceasta zicînd fratele acela, şi-a dat cu pace sufletul său în mîinile Domnului".