Cuviosul parinte Teodor a fost famen din tinerete si lasând lumea, s-a facut monah si s-a dus în pustiul Iordanului. Si multe osteneli a suferit, sârguindu-se sa placa lui Dumnezeu; si, pentru aceea, a luat de la Domnul darul facerii de minuni. Si având el odata trebuinta sa mearga la Constantinopol, s-a dus la mare si, gasind o corabie care pleca într-acolo, s-a urcat într-însa. Si când pluteau în cale, li s-a întâmplat de s-a ratacit corabia în largul marii si li s-a sfârsit apa de baut ce o mai aveau. Pentru aceasta, corabierii si cei din corabie erau în nepricepere si în mare mâhnire. Iar Cuviosul Teodor, sculându-se si ridicând mâinile spre cer, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu, Care mântuieste din moarte sufletele omenesti. Apoi cu rugaciunea a însemnat apa marii cu semnul Sfintei Cruci si a zis corabierilor: „Binecuvântat este Dumnezeu, luati apa câta va trebuie!" Si luând ei apa, au gustat si au aflat apa marii prefacuta din amaraciune în dulceata, ca si cea din râu. Deci au umplut vasele lor cu apa dulce din mare si toti au preamarit pe Dumnezeu si i s-au închinat staretului pâna la pamânt. Iar Cuviosul Teodor a zis: „Iertati-ma, domnii mei, caci nu s-a facut pentru mine aceasta minune a Atotputernicului Dumnezeu, ci pentru voi, care v-ati mâhnit ca nu aveti apa. Caci vazând Dumnezeu mâhnirea voastra si asteptarea mortii, S-a milostivit spre voi si a schimbat amaraciunea marii în dulceata râului". Dupa aceasta si corabia a nimerit calea sa, cu rugaciunile acestui sfânt cuvios, si au sosit degraba la limanul spre care mergeau. Iar acest parinte Teodor a facut înca si alte minuni, si dupa aceea s-a mutat la Dumnezeu.